Diana Bădița – Puterea blândeții care vindecă
Diana Bădița nu a ales doar o carieră – a răspuns unei chemări profunde, născute încă din copilărie. Întotdeauna s-a simțit acasă printre copii, ocrotindu-i, alinându-i, apărându-i. Era acea fetiță care îngrijea pruncii vecinilor cu o blândețe instinctivă și acea adolescentă care asculta durerile colegilor, oferind alinare fără a cere nimic în schimb.
Această iubire necondiționată a crescut odată cu ea, purtând-o firesc către profesia de psiholog clinician, terapeut și coordonator ABA – o alegere care, de fapt, a fost reciprocă. Pentru că, în timp ce Diana și-a ales drumul, și drumul a ales-o pe ea.
La Fundația Hand-Rom, locul unde speranța prinde contur, Diana s-a transformat din terapeut în coordonator și suflet viu al comunității. Se implică cu toată inima în ateliere, cursuri și spectacole caritabile, dar cele mai prețioase momente sunt acelea în care un copil – timid, temător – cere să revină după prima ședință. Acel zâmbet sincer, acea privire încrezătoare, îi confirmă de fiecare dată că este exact acolo unde trebuie să fie.
Dincolo de profesie, Diana este mamă a trei copii minunați, alături de care parcurge – cu iubire, răbdare și curaj – toate etapele devenirii: de la copilărie la adolescență și mai departe, spre maturitate.
Poate că nu și-a propus să schimbe lumea, dar o face, clipă de clipă, cu fiecare cuvânt, fiecare îmbrățișare, fiecare fărâmă de înțelegere pe care o oferă celor din jur.
Pentru că uneori, cele mai mari revoluții încep în tăcere – cu o inimă caldă, o mână întinsă și o iubire care nu cere nimic, doar vindecă
Cine ești și cum ai ajuns pe drumul pe care ești azi?
Sunt Diana, mamă, soție, fiică, soră, prietenă, psiholog! Cred despre mine că sunt un om simplu și modest. Nu îmi place să ies în evidență, în general sunt foarte atașată de persoanele și locurile pe care le cunosc, dar în acelaș timp îmi place să învăț și să mă inspir de la oameni. Dacă apare un context de învățare și cunoaștere nu refuz și îmbrățișez tot ceea ce simt că duce la mai multă cunoaștere și îmbogățire, fie ea spirituală sau profesională. Tot ceea ce sunt azi, ca om și profesionist, cred că decurge din toate experiențele pe care Dumnezeu le-a presărat de-a lungul vieții mele.
Cred că meseria mea, cea de psiholog clinician, m-a ales ea pe mine mai mult decât am căutat-o eu. Visul meu a fost să lucrez ca sociolog, într-un mare institut sociologic. Doar că asta nu s-a întrepătruns cu visul de a rămâne în orașul meu natal. Când am terminat Sociologia am constat că aceste două vise nu sunt realizabile împreună și a trebuit să aleg. Și am ales orașul! Până să înțeleg exact ce vreau să fac în continuare eram deja căsătorită și așteptam primul copil. Am analizat ce vreau să fac și am rămas tot în sfera științelor sociale și am completat cu Facultatea de Psihologie. Aveam deja doi copii, fetele, când a apărut postul de terapuet ABA, la Fundația Hand-Rom, am fost la interviu și …am rămas. A fost un drum plin și anevoios! Am cunoscut suferința la cote maxime! Dizabilitatea te răscolește! Am plâns foarte mult la început! Plângeam cu părinții când povesteau despre suferințele lor! Ușor, ușor am învățat că nu e suferința mea, că sunt acolo să îi ajut să stabilească un echilibru pentru ei și copiii lor. Și, încet, încet am vrut mai mult decât terapie ABA. Așa a apărut ideea de a merge mai departe, așa că, soție și mamă de trei copii, am urmat masterul de psihologie clinică. Nu a fost ușor, dar a fost o revelație pentru mine faptul că încă mai pot învăța și lucra peste ceea ce fac și mamă fiind! Apoi, au urmat supervizarea, cursuri de formare și „urcușul”, cum îl simt eu. În prezent lucrez foarte puțin ca teraput, mă ocup de evaluări și coordonări pe partea de terapie ABA, în fundație. Dar, ceea ce iubesc tare mult este lucrul cu copiii neurotipici, de pe cabinetul personal și colaborarea cu „CUIB. Nod de învățare”, care îmi aduce atâta bucurie și împlinire. Prin copii am învățat că viața e simplă și ușoară, am înțeles că trebuie să setez așteptările mai jos, să trăiesc simplu și intens, fără presiune!
Care este misiunea ta? Ce te motivează în fiecare zi să faci ceea ce faci?
Nu știu dacă m-am gândit vreodată la ceea ce fac ca la o misiune, ci mai degrabă la a merge în pași mici spre ceea ce își doresc oamenii să obțină cu îndrumare din partea mea. Încerc să învăț mereu, să citesc, să fac cursuri de formare, să mă pregătesc pentru cazuistica pe care o întîlnesc în cabinet: de la anxietatea de separare la grădință până la divorțul sau decesul părinților.
Ce înseamnă pentru tine să „schimbi lumea”?
Cred că a „schimba lumea” e un concept destul de greu de definit și de cuprins pentru mine. Ceea ce îmi doresc este ca oamenii, și în special, copiii, pentru că ei sunt cei pentru care îmi doresc să fiu mai bine pregătită profesional, să păstreze valori și concept sănătoase, care să îi formeze ca adulți împliniți, înțelepți și echilibrați.
Care a fost cea mai mare provocare pe care ai întâlnit-o în parcursul tău?
Hmm, (a se citi și zâmbetul), cea mai mare provocare dintotdeauna este și cred că va fi lucrul cu părinții copiilor, pe care îi am în terapie, fie ei atipici sau neurotipici. În general spre întotdeauna, „problema” nu este la copil, ci la părinte. Și o simt și în plan personal!
Cum reușești să depășești obstacolele și să îți menții motivația?
Cum am spus mai sus, simt că meseria m-a ales pe mine. De multe ori, am simțit natural și firesc să fac sau să aplic diverse metode, „legi” cu copiii (ai mei, în special) fără să le fi citit sau știut. Și, ulterior, învățând, auzind, citind am descoperit că așa ar trebui să procedăm (științific, cu studii făcute) și era ca o revelație: „hei, așa am făcut!”. Așa că dacă meseria m-a ales… trebuie să o urmez, nu? Glumesc! Nu m-aș vedea făcând altceva, cel puțin, nu momentan! Motivație găsesc mereu prin faptul că am iubit și iubesc enorm copiii! De mică am „crescut” toți vecinii, spre disperarea mamei care mă lăsa la joacă afară, și mă vedea plimbând cărucioare. Mă înființam la ușa vecinilor cu bebeluși și mă ofeream să îi plimb cu căruțul sau să îi dau în leagăn dacă erau mai mari. Acum îmi dau seama că eram o gură de aer proaspăt pentru mămicile acelea!
Ai avut un moment de cumpănă în care ai vrut să renunți? Ce te-a făcut să mergi mai departe?
Ooo, da!! De multe ori!! Dar, de câte ori mi se punea o altă oprtunitate în față (cred că Dumnezeu mi le-a oferit ca să îmi dau seama că ceea ce fac …chiar este ce trebuie să fac, să nu mă îndoiesc) nu puteam să renunț! Cred că tot dragostea pentru copii este răspunsul, asta mă face mereu și mereu să merg mai departe!
Cine este femeia care te-a inspirat cel mai mult și de ce?
Prima femeie care m-a inspirat a fost mama! M-a fascinat mereu la ea puterea pe care o avea în a crede că lucrurile vor fi bine și se vor așeza. Mama e o femeie simplă, care și-a dorit să fie ceva și vremurile, familia, viața nu au lucrat in favoarea ei. Cu toate astea a avut mereu o forță incredibilă să fie recunoscătoare pentru ceea ce are. Cred că de la ea am învățat recunoștința și reușesc sa fiu împăcată întotdeauna sau, aproape întotdeauna, cu ceea ce trăiesc, fără să pun prea multe întrebări „de ce mi se întâmplă tocmai mie?”. De ce nu?
De-a lungul vieții au fost și sunt multe femei care mă inspiră! Fie personaje marcante pentru lume, fie prietene, fie colege, fie mame pe care le întâlnesc în cabinet! Ar fi nedrept să nominalizez pe cineva, pentru că simt că aș nedreptăți multe femei pe care le admir și le apreciez!
Ce sfat ai oferi femeilor care își doresc să își urmeze pasiunea, dar se tem să facă primul pas?
Cred că nu sunt cea mai bună persoană care să dea sfaturi în sensul acesta! Eu, în forul meu interior, sunt un om precaut și analizez mult înainte să fac ceva. Poate fiica mea cea mare ar fi mai potrivită! Ea face pur si simplu pasul! Cred că asta e cheia: să faci pasul și să îți aumi că poți greși! La mine totul a venit firesc, natural, nu simt că am forțat ceva! Determinarea mea de a „urca” a fost în timp. Au fost și vise, evident! Chiar de la începutul profesiei, după ce am asistat la prima mea coordonare (în ABA sunt coordonatori care întocmesc un plan de intervenție personalizat și terapuții care aplică planul în lucrul cu copilul) mi-am dorit enorm să ajung acolo și…. am ajuns! A fost un drum lung! Ceea ce m-a ajutat enorm, a fost susținerea soțului meu și recunosc că, uneori, el a zis: „hai, acum!”. Cred că eu aș mai fi amânat multe! La master am depus dosarul în ultima zi de înscriere în acel an, pentru că soțul meu a zis: „pune dosarul ăla!”. Eu așteptam …mometul potrivit! Cred că momentul potrivit e o sintagmă nu tocmai… potrivită!
Unde te vezi peste 5 ani și ce schimbare ți-ai dori să aduci în lume?
Peste 5 ani? În lume… greu de spus! M-aș rezuma la rugăcine pentru lume, cred că asta e ceva ce pot face! Pentru aici, în comunitate, îmi doresc trezire, noi înțelegeri și înțelpciune, mai ales pentru părinți!
Ca vis, unde mă văd… mi s-a făcut propunere intresantă pe care încă nu o pot dezvălui încă, pentru că nu îmi aparține, dar este tot cu și despre copii.
